gandire pozitiva

“Daca intr-o zi te simti inutil si deprimat, consoleaza-te cu gindul ca odata ai fost spermatozoidul cel mai rapid dintre toti!”

Cercul (vicios) care nu vrea sa devina spirala …..

Am privilegiul – beneficiul meseriei ! – de a putea sta de vorba cu foarte multi oameni. De fapt, am privilegiul intrebarii – pun intrebari, primesc raspunsuri. Imi place sa-I ascult  pe oameni vorbind despre asteptari, viitor, ce-i motiveaza, ce-i enerveaza s.a.m.d Asa am ajuns sa constat ca ideea de valoare crispeaza. Nu valoarea in sine, ci presiunea resimtita in momentul raportarii personale la standardele ei. In momentul in care aduci in discutie ideea de valoare, lumea devine nostalgica si se refugiaza intr-un comportament “politic corect”. Incepe sa vorbeasca despre “ce/cum ar trebui sa fie lucrurile”, nu despre “ce isi doresc” sau ce admira cu adevarat. Ma uit la oameni in pragul a  25 – 30 de ani. Se gasesc in situatia de a se adapta unei lumi pentru care nu au fost neaparat antrenati cand au pornit la drum. Se chinuie s-o faca lejer, isi cauta repere, dar sunt contrariati de ciocnirea dintre ce au fost invatati in copilarie ca e bine, ce au fost invatati sa valorizeze, regulile dupa care au fost invatati sa joace atunci (respect pentru norma, toata lumea munceste pentru toata lumea, partidul gandeste pentru tine etc) si ceea ce inseamna ideea de succes de azi – independenta, libertate de gandire si actiune, individualism. Nu ca romanul n-ar fi adaptabil, dimpotriva! Dar schimbarea de repere confuzeaza!Majoritatea definim libertatea prin “a face ce vrem, ce ne place, cand vrem”. In mintea majoritatii banul e principalul pasaport spre libertate, cheia spre acest “a face ce vrem”. Ceea ce ma pune pe ganduri nu e perceptia in sine, ci faptul ca foarte putini sunt cei care se gandesc in mod concret la cum ar trebui sa procedeze pentru a atinge aceasta stare de gratie: “a avea bani = a face ce-mi place”. In fata intrebarii abrupte – “bun, si cum v-ati gandit sa abordati acest aspect? Ce faceti ca sa castigati mai multi bani?”, majoritatea ridica din umeri si arunca responsabilitatea pe “conditii”, pe “situatia tarii”, pe faptul ca “cineva care ar trebui sa faca ceva in sensul asta”. “Cineva” care nu e niciodata cel in cauza! “Cineva” tradus prin “societate”, “stat”. Autoritatea – exterioara noua – la care privim si de la care asteptam sa ia deciziile in locul nostru!Din pacate modul asta de gandire se extinde si asupra tinerei, foarte tinerei generatii. Ma uitam recent pe rezultatele unui sondaj reprezentativ national pe segmentul de varsta 15 – 25 ani. Cea mai importanta valoare a acestei generatii sunt “banii”. Nevoia de succes material e urmata de aceea de recunoastere, de status/statut. Uimerea nu sta in asta. Uimirea vine cand, uitandu-ma la ultimele pozitii in acest clasament facut de tineri gasesc aruncate idei ca: initiativa personala sau asumarea responsabilitatii. Cu alte cuvinte vrem bani, dar nu vrem sa ne “consumam” in facerea lor. Sa muncim pentru ei!!? Haida-de! De cand se munceste pentru bani!? Cine face asta in Romania? Nu stim si nu consideram necesar sa ne asumam raspunderi, nici sa investim valoare personala, efort in obtinerea lor. Atunci, care ar fi calea de atingere a acestui succes financiar? De unde te astepti sa vina banii? Romania ar trebui sa fie o rezervatie naturala de “matusi Tamara” pentru a sustine un astfel de proiect! Dar, hai sa privim in 360 de grade si sa recunoastem: responsabilitatea pentru felul in care se misca si gandeste tanara generatie apartine formatorilor ei, celor care i-au pregatit debutul in societate. Are cineva impresia ca a te lupta sa cresti, sa devii, sa fii ceva mai mult e o valoare transmisa? Eu una nu…. Cercul vicios functioneaza, iar blazarea e un sport national din care ne trezim episodic. Tot din pacate, impresia ca “te zbati sau nu, tot acolo ajungi”, e asumata cu lejeritate si fara resentimente. Paradoxul e ca te opui autoritatii, dar astepti solutia din directia ei. Pana cand?

“Tunez”, deci… exist!

Ma uit in jur si constat, nu fara invidie in fata creativitatii neingradite, ca mai nou romanii “tuneaza”,“upgradeaza” sau “customizeaza” tot ce prind: casa, masina, caruta, PC, mobil, partener! Se pregateste galeata de gunoi, cred!Personalizarea spatiului propriu face parte din povestea libertatii personale la care lucram fiecare din noi respiratie cu respiratie (constient sau nu). Fara remuscari. Cu placere. Ne mana dorinta de “a fi altfel”, nevoia de a iesi in evidenta. Ce e gresit in asta, o sa-ntrebati ? Absolut nimic, dimpotriva! Si uite asa am senzatia ca traiesc intr-o tara de “marketeri” de exceptie, odata ce toata lumea pare sa fi inteles ca “valoarea adaugata” e cea care face diferenta, cea care te exprima cel mai bine. Caci despre ce altceva decat despre exprimare poate fi vorba!?! Exprimarea statusului personal, a ceea ce sunt capabil sa fac si, mai ales, s-arat? Toate tucumberele atasate “posesiilor” mai sus numite sunt menite sa le faca pe acestea “altfel” – mai bune, mai frumoase, mai performante decat ale celui de alaturi. Prin ricoseu, de a ne face pe noi mai “tari”, mai “cool” decat cel de alaturi. Masina mea e mai mare si mai frumoasa, atinge suta mai repede si are dotari speciale. Satisfactia e imediata, cu efect garantat – pot mai mult, arat mai mult! Da, sunt mai SMECHER!Ma gandesc de ce ma deranjeaza de fapt aceasta asezare… Care e motivul pentru care am senzatia ca ne epuizam in a demonstra nimicuri, ratand sansa constructiei adevarate? Sigur, nu m-ar deranja daca am avea aceeasi determinare si fata de alt soi de “dotari personale”. Ceva mai intrinseci…Daca ne-ar pasa sa “upgradam” si ceea ce spunem si mai ales facem. Daca am pune pret pe faptul ca opinia conteaza, nu doar valoarea accesoriilor palpabile. Si daca ne-ar munci mai des gandul sa transformam opinia in lucru palpabil. Hai sa tunam si Romania! Poate ne iese.

Tara lui “nr. 1”

Sunt un fan al mersului pe jos. Imi place, aproape ca-l consider un sport al .. mintii. Ma bucur de momentele astea – matinale sau vesperale, niciodata in mijlocul zilei – cand scormonesc linistita in balastul gandurilor eliberate de claustrofobia spatiului inchis.Ma joc in spatiile ultrapopulate gasind fiecarei figuri din preajma un corespondent in lumea personajelor din carti sau piese de teatru. Imi plac clasicii, asa ca am lumea plina de personajele lu’ Caragiale, Cehov, Shakespeare, Dostoievski sau Tolstoi. Nici nu stiti cat de relaxant e! Intri intr-un soi de betie, ii simti ca pe creatiile tale – esti regizor, casting people, dzeu, toate laolalta. N-are cum sa nu-ti placa! Am insa si prostul obicei de a observa si trage cu urechea la gandurile – “transparente” sau nu  – altora! Ma trezesc la realitate cand aud scartait de roti, acceleratii calcate in dusmanie,  demarari in tromba. Tot la realitate imi revin si cand aflu – a cata oara – ca “sic” rimeaza cu “buric”. Deunazi, m-am trezit depasind gratie tempoului involuntar avantat, un cuplu tata = sub 30 ani, trening de fash, adidasi, geaca asortata – copil = baietel, cca 5 ani aflat in plina faza de initiere in ale intelepciunii de viata de catre alaturat numitul parinte. Poate nu i-as fi remarcat, dar la scurt timp dupa depasire aud  in urma suflul tot mai sustinut si frecventa crescuta a pasilor. Apoi vocea tatalui: “hai puiu’ mai repede! Noua nu trebuie sa ne-o ia nimeni inainte, niciodata! Nici cand suntem cu masina, nici pe jos!” Na belea! M-am simtit dintr-o data vizata si am avut sentimentul unic – inaltator  ca particip la o lectie de viata! Aparusem – providential – si dadusem posibilitatea tatalui sa-si exemplifice si justifice telul vietii in fata micului mostenitor! Mi se pare interesant si intru-n joc: ma las depasita si apoi astept slabiciunea concurentei si revin miseleste! Aud din nou: “Hai tati ca iar ne-a intrecut tanti si nu e-n regula!”   Ambitios indemn! „Bravo!” zic in gand, nu m-am inselat!!! Nu te lasa romane! Pe noi nu ne-ntrece nimeni! Niciodata! Firesc as zice – “capra” si “dusmanii care trebuie sa moara” sunt demult arhetipate in genomul nostru de natie. Ok, imi zic din nou – suntem o tara de numere 1! Totul sau nimic! Mintea noastra nu poate suporta locul 2. Si ce-i rau in asta?! Nimic, dimpotriva chiar! Atat doar ca la constructie stam prost. Dar, nu-i nimic, se fac ei mari! Pana una-alta ma reconforteaza gandul ca sunt un om liber. Si asta va doresc si voua!