artisti si critici

intre “artisti” (cei care fac) si “critici” (cei care evalueaza) intotdeauna am fost de partea artistilor.

recunosc insa ca fara critici evolutia artistilor ar fi probabil mult mai inceata sau prea putin spectaculoasa ……. pe critici insa, cine-i alege!?

Caru’ cu……

saptamanile trecute o prietena foarte buna stabilita de ceva vreme in SUA a venit in tara. printre altele si-a dorit foarte mult sa revada unul din locurile de baut bere traditionale ale bucurestilor. relativ recent (post renovare) devenit local cu pretentii in bucuresti, unul din locurile de pelerinaj pentru turisti (aia care sunt) si expati.

ca un om prevazator ce ma aflu si cu intentia declarata de a ma asigura ca dorinta prietenei se va implini, ma hotarasc sa fac o rezervare. sun. mi se raspunde – politicos, dar suspect de rapid – ca nu mai sunt locuri libere pentru seara in cauza. never mind, we do not quit so easy, ohh no! prin urmare la insistenta si inspiratia (?!) prietenei, mergem totusi “la plesneala”. Ajungem, asteptam putin sa se verifice daca se gaseste sau nu loc si…soarta ne mai da un semnal: ”nu avem locuri la mese”! din nou we do not quit si…iata-ne instalate frumos la barul amplasat in centrul localului.

Toate bune si frumoase, amica multumita si vesela, berea in halba si vorba in gat! La un moment dat, cand discutia se animase si planurile pt zilele ce urmau prindeau din ce in ce mai mult contur, din seninul etajului (sunt mese la etaj, de o parte si de alta a barului) se prabuseste cu zgomot indesat – zbaangg – la nici 20 de cm de capul ei o … scrumiera! si nu una oarecare, ci o piesa masiva din metal! cum spuneam, zgomotul a fost unul pe masura, caci obiectul (identificat in cele din urma) era destul de mare, iar inaltimea de la care a cazut la randu-i considerabila. gravitatia si legile fizicii si-au spus cuvantul, impactul cu solul fiind unul puternic si hotarat.

spre binele ei, amica n-a avut cum sa se observe-n direct, fiind privata de ceea ce putem numi ”live”-ul scenei. placerea mi-a fost rezervata mie si celorlalti oameni din jur si, pe onoarea mea va spun, am simtit cum mi se duce tot sangele-n picioare instantaneu. probabil ca m-am albit la fata pen’ca primul lucru care mi-a venit in minte a fost ce s-ar fi intamplat daca directia de cadere era cu cativa cm mai la stanga.

accident stupid o sa spuneti. sigur ca da. n-am auzit pana acum de nimeni care sa fi murit intr-un restaurant ucis de o scrumiera cazuta de la etajul acestuia. mi se pare un scenariu demn de Garcia Marquez sau de recent oscarizatii frati Cohen!

prin urmare, da, avem de-a face cu un accident. da’, poti sa treci pe langa el ca si cum nu s-ar fi intamplat? sau poti/trebuie sa faci din el o “speta” si sa-l “promovezi” ca atare? nu stiu cum a ajuns scrumiera in cauza sa faca respectivul salt - in momentul in care am ridicat privirea, la masa de la care cazuse nu se mai vedea nimeni. sunt absolut convinsa ca nu a fost un gest intentionat , dar la fel de convinsa sunt ca daca actiunea se petrecea in State, adica in tara al carei cetatean este prietena mea, localul avea sanse extrem de mari sa fie dat in judecata pe o suma foarte frumoasa. in Romania…?

dincolo de absurdul istoriei, de eventualitatea unui accident de-o stupiditate rara – ce m-a deranjat cel mai mult in povestea asta e faptul ca nimeni din personalul restaurantului nu s-a deranjat sa schiteze o scuza, sa se arate interesat de soarta persoanei “agresate”, sa intrebe daca e totul in regula, daca are nevoie de ceva etc. nici macar formal. ar fi contat enorm si probabil randurile de fata n-ar mai fi fost scrise. sau si mai bine, ar fi fost scrise la o maniera admirativa. si chiar mi-ar fi placut sa fiu in situatia asta………

din pacate, daca oamenii din jur ramasesera cu gura cascata ca si mine, evenimentul deschizand subiect de discutie la cele cateva mese din jurul nostru, cei din “dotarea” localului s-au facut ca ploua. indiferenta big time, king size sau cum vreti sa-i mai spuneti! unii din ei pareau chiar (prosteste) amuzati……

si-aici e si morala  cazului! de prea multe ori om simplu fiind in Romania, traiesti cu sentimentul ca ceri prea mult sau ca esti obsedat de perfectiune cand de fapt ceea ce vrei sunt lucruri simple, marunte, de bun simt! asa cum avem pretentii de fitze cand ne “selectam” clientii, haideti s-avem si standarde de bun simt in care acestia sa se poata regasi.

in rest, fereste-ne doamne de … scrumiere, ca de restul avem singuri grija!

despre lucrurile simple….care bucura

aseara am fost la concertul AG Weinberger – “Interzis FM”. il stiam pe om din cateva emisiuni (de “ganduri”, nu neaparat de muzica) si din ceva scrieri ale lui in spatiul comun. ii stiam si muzica. nu-l “prinsesem” insa niciodata live. ca sa parafrazez o sintagma de mare respiratie actuala, as zice “foarte tare, domne!”. dupa ceva vreme, mi-am amintit ca-mi pare rau ca nu stiu sa fluier! caci aseara as fi fluierat in draci! de placere si admirativ! cartonasul verde (cunoscatorii stiu de ce ) a fost mereu la vedere, iar mingiuca rosie s-a odihnit constant in buzunar si si-a castigat un binemeritat rol de suvenir jucaus pe biroul de-acasa.

intotdeauna dupa un spectacol ma gandesc ca important e ce ramane ca stare, traire, revelatie, inspiratie sau cum vreti sa-i spuneti. daca pana-ai ajuns acasa “s-a stins”, inseamna ca n-a fost. eter, vapori, inutilitate. daca a doua zi mai bantui inca pe-acolo, se leaga, incepe sa se miste. intrebarea e mai importanta decat raspunsul. eu chiar cred in asta. si-atunci, daca te face sa-ti pui si intrebari, si-a facut datoria.

ca sa nu ne pierdem prea mult in “meandre” (vorba clasicilor) inutile, pana la urma si la urma, o intalnire ca cea de aseara trebuie sa te faca sa te simti (bine). in ziua de azi, nu e chiar un lucru simplu. dar eu aseara m-am simtit. si m-am simtit bine ! si pentru ca sunt convinsa ca lucrurile frumoase/momentele de bucurie merita raspandite (cel putin cu o promptitudine egala cu cea cu care livram agresivitatile), o trec in clar: mi-a placut!

acesta e si motivul - simplu si sincer – pentru care astept cu bucurie urmatoarele ocazii de gen!

nu le pierdeti nici voi, cine stie cum gasiti “intrebarea”!? 

m-am hotarat

in virtutea dispozitiei inertios-contabilicesti proprie sfarsitului/inceputului de an am inceput sa cuget asupra nevoii de bilant care ne macina la fiecare “bataie” de acest gen. in momentele astea cand toata lumea se imbratiseaza cu toata lumea, cand curg urarile precum tonele de apa-n Niagara, pentru mine se ridica invariabil si intrebarea: “de ce asa”?

de unde nevoia asta de a pune capat si a porni din nou? de ce nu lasam timpul sa curga agale intr-un continuu si trebuie sa-l punem in forma, sa-l organizam dupa placul nostru? de ce avem nevoie ca in fiecare an sa trecem prin ianuarie, februarie ….. decembrie? de ce nu putem sa contabilizam zilele asa cum contabilizam anii? la ce ne ajuta asta? intrebare stupida o sa ziceti! sigur ca ne ajuta – asa ne putem contabiliza zilele de nastere si implicit varsta. asa ne putem tine ordine in documente si in relatii (de orice natura ar fi ele), asa ne putem planifica pasii mai departe.

dincolo de faptul ca in felul asta ne gasim repere in evolutia proprie, pare ca nevoia de inceput si sfarsit vine din aeea de constructie. avem nevoie de certitudinea ca “ceva” se termina pentru a putea s-o luam de la capat, cu elan intr-o constructie noua. ca sa putem incepe “altceva”, ca sa FACEM.

de-aia avem nevoie de sfarsit de an si de revelion – ca sa ne putem promite ca incepand de maine o sa luam decizii mai clare si o sa fim mai intelepti . ca sa simtim presiunea comparatiei (fie si cu propria persoana sau mai ales cu ea) si sa … facem ceva!

prin urmare eu asa m-am gandit: ca anul asta am chef SA FAC ceva !

ceea ce va doresc si voua!!!

retorica (in)utila

cineva destept sa-mi explice si mie, rogu-va, de ce la metroul bucurestean se afiseaza & cronometreaza timpul de la plecarea ultimului tren din statie?!!? cu ce ma ajuta asta pe mine, calator? nu mai zic ca daca asteptarea depaseste 10 min afisajul se intoarce la un sec si sfidator 00:00…

in toate orasele straine (e-adevarat!) in care am mai mers cu metroul am remarcat ca se afiseaza timpul pana la sosirea in statie a urmatorului tren pe acea directie. si…culmea de fiecare data trenul apare la timpul anuntat! inca ceva: nu vorbesc de nemti sau japonezi, doamne-fereste! vorbesc de spanioli, italieni…ma rog, latini de-ai nostri.

senzatia de amaraciune dublata de revolta (in)utila e legata de constructia mentala din spatele acestui comportament: anuntand timpul pana la urmatorul tren suntem in situatia unei promisiuni publice, promisiune care (odata capatat acest caracter public) se cere respectata, e vorba de o responsabilitate pe care ti-o asumi.

sa fie oare in aceasta perseverenta cu care numaram minutele de la “plecarea” ultimului tren mai mult decat o simpla scapare? eu zic ca da si o percep ca pe o perpetuare absolut constienta a acestei lipse de asumare de responsabilitate. pentru mine cetatean-calator este o dovada in plus a felului in care “metrorexii” – exponenti perfecti a tot ce inseamna “autoritate”, “administratie” sau cum mai vreti s-o numim – se uita la noi, cei care platim pentru serviciile livrate de aceasta “autoritate”.

boala neasumarii este una din patologiile extrem de bine structurate ale societatii noastre. nu stiu cat tine de ADN-ul nostru de natie si cat de faptul ca ani intregini s-a cultivat alienarea individualismului, s-a diluat “persoana” in favoarea “colectivului” - toata lumea era responsabila pentru tot si pentru nimic in acelasi timp. in mare parte, da, culegem ce s-a semanat atata vreme…

dar…

…ramane faptul ca suntem o societate in care asumarea responsabilitatii “doare”. iar pentru asta, fiecare are … responsabilitatea lui! si suntem toti la fel de vinovati daca nu facem sa se schimbe lucrurile.

bucata de frumos

simplu si frumos ca o poveste. un voal in care te-nfasori, pe care simti ca vrei sa-l atingi, sa-l mangai.  asculti si nu te-ai opri din asta. mintea iti pleaca, iar tu nu vrei s-o opresti fiindca-ti place, te face sa te simti bine, sa te simti pe tine, sa-ti asculti dorintele.

toate astea intr-un amestec de multiculturalitate care sfideaza globalizarea. ar putea fi orice. ar putea fi francezi, italieni, portughezi, croati, sarbi, japonezi, romani, chinezi, jamaicani, whatever. sunt americani si e poate ultima varianta pe care ai paria.

cine nu i-a vazut sambata la Sala Palatului are ce regreta.

Pink Martini. cautati-i pe net, merita

usa povatzuitoare

experienta si bunul simt dobandit prin educatie m-au invatat ca atunci cand doi se cearta, chiar daca simpatiile se distribuie diferit, trebuie sa-ncerci sa privesti din ambele perspective. e greu, asta e sigur! tendinta umana, instinctiva este sa-i tii partea celui care-ti e mai simpatic. masurile difera intotdeauna. ai mei au avut insa prostul obicei sa ne-nvete ca trebuie sa ii dai si celuilalt dreptul la a se exprima. in prima copilarie pricepeam greu asta, STIAM ca eu am dreptate si basta! credeam sincer si cu tarie ca nu poate fi altfel decat stiam EU ca ESTE! pana cand cineva mai destept decat mine mi-a arat o “smecherie” pe cat de simpla, pe atat de convingatoare mintii mele de copil (deschis experientelor, ce-i drept). m-a pus sa ma uit la o usa. intai dintr-o parte a ei. m-a intrebat ce vad. am enumerat scolareste, constiincios si complet ceea ce vedeam. m-a asezat apoi de cealalta parte a usii. exercitiul s-a reluat. din nou am enumerat scolareste, constiincios si complet ce vedeam in fata ochilor. m-a luat apoi deoparte si mi-a zis:”de fiecare data te-am rugat sa te uiti la usa. de fiecare data, uitandu-te la acelasi obiect, ai vazut lucruri diferite. daca nu ai fi schimbat pozitia, ai fi vazut in continuare acelasi lucru si ai fi privit cu neincredere pe oricine ti-ar fi spus altceva. acum intelegi?” adult fiind, nu mi-a iesit intotdeauna exercitiul. recunosc ca de multe ori impulsivitatea imi intuneca ratiunea si logica se rupe in fata afectului. dar … ma straduiesc!

de atunci am ramas cu o simpatie pentru usi in particular si pentru spatiile de trecere in general. imi amintesc mereu de faptul ca – de la ignoranta la deschidere, cunoastere e un singur pas! chiar mai putin, o rotatie de 180 de grade !

tot de atunci imi place sa pozez spatii de trecere: ma ajuta sa-mi limpezesc gandurile si imi dau mereu senzatia ca am inteles ceva in plus.

ce mi-a venit tocmai acum cu povestea asta? simplu: disputa dintre Hagi si Becali mi-a umbrit si mie, ca majoritatii romanilor, mintea si m-a adus in pragul unei furii neputincioase! ar putea oare sa-i explice cineva dnului gigi “povestea usii”? si daca da, ar avea vreun rost? ma stramb scarbita si-mi spun singura ca nu! omu’ e incapabil de vreo evolutie care ii cere sa admita ca magnificul “care este el” s-ar putea insela. omu’ invoca la nesfarsit (ca si cum ar stii ca nu e capabil de asta. de fapt, chiar stie si il enerveaza propria nepuntinta) comunicarea in conditiile in care traduce conceptul prin dictat personal! in viziune becaliana, comunicare insemna: eu va spun ce si cum, voi aplicati! cureaua de transmisie e unidirectional intinsa la maxim. inutil sa ne miram ca se rupe in urmatoarele 5 min! so what?! are bani, face ce vrea cu ei, nu!!??  aici ne-a prins din pacate! rationamentul e curat. dar la urma urmei (si-aici l-am prins noi , nu ne obliga nimeni sa-l ascultam, necum sa-i dam dreptate. aleluia!

un drog dulce

italia e o tara cu aprindere prin scanteie, dar cu ardere lenta si (m-as hazarda sa zic) calculata. in pofida temperamentului zbuciumat, italia nu e o tara de sprint, ci una cu fuleu aerisit, amplu, senin, care-ti permite sa respiri regulat si sa te bucuri de tot ce te-nconjoara pe traseul alergarii tale. probabil nu intamplator n-au dat italienii mari campioni la sprint (sa ma scuze Pietro Menea - exceptia care ma poate contrazice), dar au punctat infinit mai bine pe distante medii. la fel de “probabil nu intamplator” sunt italienii maestrii la motociclism si formula 1 !

italienilor le plac accesoriile, traiesc pentru ele, se bucura sa le produca si sa le foloseasca! adora  confortul si adora sa se remarce. au un orgoliu deseori amuzant, uneori deranjant, dar pe care nu te poti supara )). sunt oamenii spectacolului studiat sau spontan, dar intotdeauna trait din plin.

 cea mai mare lectie pe care o predau italienii e arta de a te bucura de viata si a face din ea un spectacol in care tu esti personajul principal! alta e abilitatea de a se reinventa continuu. acelasi decor, alte personaje, alte replici, aceeasi tonalitate. modern si vechi intr-o combinatie cu stil si personalitate.

 pe scurt, orice ar zice oricine, de italia te molipsesti! nu ai cum sa scapi. daca te-ai dus odata acolo, te-ntorci pentru ca ti se insinueaza-n vene si nu-ti doresti antidot.  

Cu intarziere despre Rolling Stones

cu ceva intarziere e drept, ma alatur celor care au exprimat ”ceva” ca reactie la “evenimentul anului in Romania”. cred ca s-a spus deja cam tot ce era de zis despre acesti “mosi” geniali si frumos de dementi! profesionalism – e  prea rece. fantastic – strident, pompos. delicios – da, parca asta-mi suna pe-aproape. Cu epitete sau fara, oricum, simt ca le datorez aceste randuri aruncate-n haul netului.

si uite de ce: ma uitam la ei si nu mi-am putut retine comparatia. cel mai tanar are 60 de ani. cel mai batran 66. parintii mei au 69, respectiv 70 de ani. aceeasi generatie, diferente ca de la cer la pamant! diferenta intre Romania si occident. o diferenta care se traduce in distanta de o… generatie. o diferenta transpusa si sustinuta , de fapt, de atitudinea fata de viata, de raportarea la ce este aceasta si ce facem cu ea.

daca-l intrebi pe un Rolling Stones ce vrea de la viata, o sa-ti spuna: s-o traiesc, sa musc din ea cu pofta!

daca imi intreb(i) parintii ce vor de la viata o sa spuna: sa traiesc cat mai mult. nu e vina lor ca este asa. la noi, dupa pensie oamenii erau – si inca mai sunt – invatati ca partitura lor s-a (cam) terminat, ca nu prea mai au multe de zis/facut. ”dincolo” oamenii sunt invatati sa muste din viata pana la capat, stiu ca li se cuvine totul pana in ultimul moment. si au dreptate!

e drept ca nici acolo nu sunt toti Rolling Stones! ca au si ei falitii lor. dar, pentru cei mai multi viata are sens si la 70 de ani. pentru ca “sistemul” ii aseaza in modul asta de a gandi si a se comporta.

si aici ma opresc pentru ca altminteri tonul ar trebui sa devina dur, sacadat si agresiv, iar discutia sa se indrepte in alta directie.

ma-ntreb doar asa, intr-un registru naiv-retoric, cand o sa produca si sistemul din Romania o generatie de “pensionari Rolling Stones”? 

obsesii de vara

caldura mare, tocurile se-afunda in asfalt. in metrou, fetze chinuite de neavantul mersului la serviciu vara. bucurestiul e in constructie, praful se ridica obraznic din orice colt si ne demonstreaza ca se poate: se intampla lucruri, orasul creste, se misca. in politica plictis mare, lumea e anesteziata sau cel putin asa lasa impresia. dar eu nu pot sa cred. paranoia de casa dezvoltata in meandrele teoriei conspiratiei nu-mi dau pace si nu vad in lancezeala asta decat o vaga amagire – strategii de toate culorile gandesc la miscari decisive in toamna si pandesc miscarile adversarilor: bordei, pensiile, justitia….

autostrada si fum de miriste arsa, politia romana

robert plant, rolling stones, pink, marylin mason

curtea constitutionala il pasuieste pe nastase

romania si lupta pentru o lume mai curata – haida-de! lupta contra poluarii, incalzirea globala, efectul de sera (de seara poate s-ar potrivi mai bine), al gore. in romania? inc-o data haida-de! entertainment, da!  finalitate? zero. cati din cei de acolo (scena sau public) au facut pasul mai departe? fie doar si-n gand.

imbatranesc precis - a ajuns sa ma deranjeze prea mult ipocrizia deghizata in cruciada pentru cauze nobile.

hai sa mai atipim putin, sa ne luam concedii si …. sa ne bucuram ca nu facem NIMIC! imi place al naibii de mult ideea. mai ales ca nu ma tine mult. acu’ trece si vara asta….